Final Countdown

Imi e frica de sfarsitul vacantei. Imi e frica de faptul ca va trebui sa dau ochii cu persoanele pe care le evit din rasputeri,si ca din nou voi fi nevoita sa ma acomodez cu patul procustian al vietii de liceu.Ceea ce urasc,de altfel.
N-am fost niciodata de acord cu ideea de turma,idei preconcepute si altele.N-ar trebui fiecare om sa fie diferit in felul lui,sa aiba propria personalitate si propriul stil? Parca am fi luat toti unanimizarea in brate,si ne-am fi contopit.
Ma gandesc la materiile cu care voi avea de-a face si deja simt o zvacnire de migrena.Prea mult,dar mai nimic.
Ne indopam cu informatii total inutile,invatate mecanic,pe care dupa scurt timp le vom da uitarii.Si tot asa,pana absolvim.Si ce facem cu diploma,daca lucrurile le uitam? Scoala n-ar trebui sa aiba un scop,si anume educatia? Cultura?Ce rost au orele de muzica,daca habar avem ce inseamna muzica cu adevarat? Muzica buna,nu lalaiturile cantaretilor de umplutura,pe care-i vedem zilnic la televizor.La ce bun orele de romana,cand noi adoptam limbajul de messenger si suntem ferm convinsi ca Luceafarul ii apartine lui Alecsandri? De ce a citi o carte a devenit o rusine pentru unii? Cand am devenit asa absorbiti de kitschuri si tehnologie,incat am uitat cum e sa vezi un rasarit de soare,real? Sa citesti o carte,sa vezi o piesa de teatru..
Am evoluat atat de mult in unele parti,incat involutia a devenit necesara in altele.
Poate ca ar ramane la stadiul de intrebare retorica,dar cand se gasesc atatea specimene ce habar au pe ce lume traiesc,cum a fost posibil sa evoluam pana aici?


P.S: Subiectul necesita o resuscitare.Poate candva,am sa revin.

July rain.

Aseara n-am putut dormi,asa ca am ascultat cum crengile de tei izbeau violent in fereastra.Ploua.Era placut sa aud doar cum cad picaturile de ploaie,si respiratia mea .Mi-au trecut prin minte mai multe lucruri decat masinile care trec pe autostrada Soarelui,si cred ca in cele din urma,am realizat multe.Ca suntem niste ipocriti,toti.Nu m-a ajutat cu nimic sa fac pe zana buna cu toti,indiferent de merit.Te alegi doar cu urmele de incaltaminte,intrate bine in piele.Iar detergent psihic,suficient de bun,nu exista.M-am obisnuit cu durerea in asa fel,incat a devenit ca o parte din mine.E ca un drog,pe care-l folosesc de fiecare data cand am nevoie de aer.
Uneori simt ca imi e dor de tine.Poate doar de imaginea ta.Oare poti oferi cuiva un loc in inima ta,pentru o perioada..nelimitata?

Mi-am amintit de clipele din copilarie.De partidele de volei jucate,imitandu-l pe Radu Naum,de concursurile de cantat,folosindu-ma de melodiile lui Ducu Bertzi si Semnal M,tentativele de a face prajituri in cuptorul bunicii,spalatul pisicii (care pana la urma isi infigea ghearele pe unde apuca),de curatatul ghetutelor in speranta ca Mos Nicolae nu-mi va lasa un bat,si de joaca.Joaca de copil.Inocenta de-atunci,ce nu cunostea batjocura de azi.
Dintr-o data,ma gaseam in mijlocul unor copii,alergand printre frunze aramii,cazand si uitandu-ma la cer.
Adormisem,iar ploaia se oprise.

Parte dintr-un intreg

Spunem ca ne cunoastem unul pe altul.Ne permitem lucruri.Ne asumam unele responsabilitati doar de dragul de-a o face.Obisnuim sa lasam impresia ca ne pasa de cei din jurul nostru.Sa ne invaluim in imagini prelucrate,in sentimente false,aparente..

Vedem doar exteriorul unei persoane.Judecam,fara sa avem dreptul sau sa stim ce judecam.Ne bazam pe un simplu aspect,uitand sa patrundem in suflet,in miezul persoanei.Ne limitam la coaja,integrandu-ne in tipar.

Am uitat poate,ca adevarata frumusete izvoraste din interior.Frumusete care nu-i amenintata de degradare,spre deosebire de suprafata.Dar ne multumim cu efemeritatea.Ne multumim cu putin,crezand ca avem totul.

Credem cu desavarsire in perfectiune,fara sa-i stim macar definitia.Asimilam fapte si vorbe, si ne atribuim apoi dreptul de-a le folosi fara jena.Furam din personalitatile altora.Ne cladim lumea pe ceea ce vedem,din praf si kitschuri.Nu ne pasa de adevaratele valori.Ne jucam cu iubirea,cu sentimente sincere si pure.Luam totul in deradere.

Mintim.Uneori,minciuna este atat de bine croita,incat ne prindem pe noi insine intr-o panza asemanatoare celei de paianjen.Continuam sa ne hranim cu aceleasi iluzii.La ce ne serveste un zambet fals? La ce ne servesc toate eforturile de zi cu zi,incercand sa parem altfel decat suntem? Nu realizam oare ca daca facem un lucru de prea multe ori,ne intra in sange?Ca ne obisnuim cu el,si la un moment dat ne va fi aproape imposibil sa renuntam a-l face? Ca pana la urma,masca se va contopi cu noi,lasandu-ne captivi in propria capcana?
Nu ne place sa ni se spuna adevarul.Iar daca totusi ni se spune,nu-l acceptam.Si ne mai numim fiinte capabile sa gandeasca.
Dar noi chiar ne cunoastem? Sau oare gandurile astea au scapat de analiza?

Cum vom putea oare sa schimbam ceva..vreodata..?

Hei,Fat-Frumos!

Stiu ca esti acolo si existi.E suficient sa ma hranesc cu iluzia asta.
Haha,patetic.

M-am obisnuit sa te caut in fiecare necunoscut ce trece pe strada.E foarte ciudat sa te uiti la cineva,sa privesti in ochii lor si sa cauti particica aia din altcineva.E de altfel trist,sa te trezesti in fiecare dimineata si sa-ti masori singuratatea.Sa te uiti in oglinda si sa vezi un chip ce pare a izvori dintr-o balada trista.La inceput era obositor si totul parea incadrat intrun mare absurd.Acum a devenit rutina.
Desi,recunosc,e frumos sa-mi indulcesc visele cu tine.Imi lasi inima o rana deschisa.Deschisa..dar fericita.
Am sa te gasesc candva.Si totul va fi pentru mine ca inceputul unui mare cantec.Un cantec ce-l voi savura pana in ultima clipa.
Dar pana atunci,imi voi lasa inima sa se odihneasca..iar masca de zi cu zi o voi da jos.